Marius a strâns maxilarul. „Nu e treaba dumneavoastră.”
„Ba este,” a spus Tobias cu o voce blândă, dar fermă. „Pentru că în casa mea, respectul este obligatoriu.”
A fost pentru prima oară când cineva îl punea pe Marius la punct în fața mea.
Am simțit cum îmi tremură genunchii, dar nu de frică. Ci de eliberare.
Marius a încercat să reia controlul, dar ceva în dinamica dintre noi se schimbase. Eu nu mai eram accesoriul. Eu vorbeam. Eu existam.
„Cristina, de când…?” „De unsprezece luni,” i-am răspuns simplu.
A tras aer pe nas, un sunet de furie reținută.
„Acasă discutăm.”
Dar eu nu mai voiam „acasă”. Nu mai voiam discuții pe șoptite, lacrimi ascunse în baie, zile întregi în care tăceam doar ca să nu-l deranjez.
Tobias ne-a condus spre ieșire. Când am ajuns la ușă, s-a aplecat ușor spre mine și, tot în germană, a spus:
„Curajul nu e ceva ce găsești. Este ceva ce dezvălui.”
Am simțit cum îmi fug ochii în lacrimi.
Afara, pe trotuar, Marius a început imediat:
„De ce mi-ai ascuns asta? Ce-ai de gând? Te crezi deșteaptă acum?”
Pentru prima oară în cincisprezece ani, nu m-am apărat. Nu m-am scuzat. Nu m-am micșorat.
„Marius,” am spus calm, „nu mai vreau să trăiesc așa.”
„Așa cum?” „Inofensivă.”
Cuvântul pe care-l spusese cu atâta ușurință i s-a întors ca o oglindă.
El a ridicat mâinile, neputincios. „Ai înnebunit. Ești ridicolă.” „Nu,” i-am răspuns. „Doar m-am trezit.”
M-am întors și am pornit pe trotuar, fără plan, fără destinație, dar cu o libertate nouă în pași. În aerul rece al dimineții, mi-am repetat din nou:
Ich kann es schaffen. Pot să reușesc.
Pentru prima dată, chiar credeam asta.