Am dat din cap.
„Credeam că nu voi mai avea încredere în nimeni,” a spus ea. „Dar știi ce m-a ajutat? Să fac loc pentru propria mea fericire. Să nu mai aștept să mi-o dea altcineva.”
Cuvintele ei mi-au rămas în minte.
În următoarele zile, am păstrat distanța. Andrei mi-a trimis câteva mesaje, dar nu am răspuns. Aveam nevoie de spațiu pentru a simți furia, tristețea și dezamăgirea. Apoi, ceva neașteptat s-a întâmplat: mama Ramonei, Viorica, m-a sunat.
Am lăsat apelul să intre în mesageria vocală prima dată, dar curiozitatea m-a învins a doua oară.
„Bună, Maria,” a spus ea, cu voce umilă. „Nu știam că te-au mințit. N-aș fi fost niciodată de acord să mă mut dacă aș fi știut. Am crezut că ai plecat de bunăvoie. Voiam doar să-ți spun… îmi pare rău.”
Nu mă așteptam la asta.
Am sunat-o a doua zi.
„Apreciez că mi-ai spus asta,” i-am spus. „Dar nu pe tine sunt supărată. Tu nu m-ai trădat. Ei au făcut-o.”
„Înțeleg,” a spus încet. „Dacă te pot ajuta cu ceva, să știi că nu voi sta mult. Deja caut alt loc.”
Dar nu era vorba despre spațiu. Era vorba despre încrederea ruptă între o mamă și fiul ei.
O săptămână mai târziu, Andrei a venit la Marioara.
Părea obosit, istovit, poate chiar plin de regret.
„Putem vorbi?” a întrebat el.
Marioara a dat din cap politicos și ne-a lăsat singuri în sufragerie.
Andrei s-a așezat pe canapea, cu coatele pe genunchi. „Am greșit.”
N-am spus nimic.
„M-am gândit că dacă îți spunem adevărul, o să refuzi. Și nu voiam să înfrunt asta. Așa că m-am convins singur că e ok să… manipulez adevărul.”
„Asta nu e manipulare, Andrei. E minciună.”
„Știu,” a șoptit el.
Am așteptat.
„Mi-e dor de tine, mamă. Casa nu mai e la fel fără tine. Viorica e drăguță, dar nu e… nu e tu.”
L-am privit. Pentru prima dată după zile întregi, am văzut băiețelul care se cuibărea lângă mine când tunase af